Orasul Segarcea este situat in jumatatea sudica a judetului Dolj, la sud de municipiul Craiova, resedinta judetului, la o distanta de 37 km pe calea ferata Craiova – Calafat si 29 km pe soseaua judeteana Craiova – Bistret.
Prima mențiune documentară despre existența unei moșii la Șegarcea este cea din actul din 10 iunie 1415, scris la Arges, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân[4]. Prin acest document, domnitorul întărește unor boieri moșiile. Printre boierii care au semnat actul se găsește și un boier cu numele “Dragomir de la Segarcea”. Existenta unei moșii Segarcea, presupune și existenta unei comunități umane care lucra pe aceasta moșie, comunitate care a format un sat ce a luat numele acestei moși. Bătrânii spun ca, la început, satul se găsea în punctul denumit Valea Oanii. Pe moșia Segarcea s-a afla un schit care, mai târziu s-a transformat în mănăstire.Legenda spune ca o boieroaica pe nume Sultanica ar fi construit pe locul de azi al mănăstirii o bisericuța de lemn pentru a atrage pe moșia să locuitorii din împrejurimi. 

Se presupune că și populația care-și ducea existenta în punctul Valea Oanii s-a mutat în jurul mănăstirii, pe moșia Segarcea, locul pe care este așezata astăzi, localitatea Segarcea.
Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, terenurile viticole se înmulțesc și ocupa suprafețe din ce în ce mai mari.În epoca fanariota, mai precis prin 1792 – se scrie în Anaforeaua Divanului – ca locuitorilor Segarcei si Garcenilor li se acorda dreptul să organizeze târguri și bâlciuri, unde puteau comercializa produsele cerealiere, viticole precum și produsele animaliere. La 1794, domnitorul Moruzzi acorda si Mănăstirii Segarcea dreptul de a ține bâlci pe moșia mănăstirii, în satul Segarcea.

Locuitorii așezării Segarcea au fost rumâni ai domnitorilor sau boierilor, putând fi vânduți odată cu moșia și care aveau obligația principală față de stăpânul moșiei să lucreze pământul. Pământurile mănăstirii erau lucrate până la mijlocul secolului al XIX-lea, de robii țigani.Mai târziu, în orânduirea capitalista, principala ramura a economiei era agricultura, pământul fiind lucrat de către clacași.

Se cultivau grâul și porumbul, iar în jurul mănăstirii se aflau întinse livezi de pomi fructiferi și plantații de vii. În anul 1854, clăcașii din Segarcea s-au răsculat împotriva nedreptăților la care erau supuși de către administrația moșiei, amenințând cu spargerea satului. Prin reforma agrara din 1864, țăranii clacași din Segarcea sunt împroprietăriți și eliberați de sarcinile feudale. În Războiul de Independenta de la 1877, locuitorii din localitatea Segarcea și-au adus o importanta contribuție, fie prin participarea directa cu forțe omenești, fie prin aprovizionarea armatei cu hrana pentru ostași și furaje pentru cai. Este demn de amintit ca printre jertfele omenești ale acestui război se număra si ostașul Ion Mitrache, locuitor al Segarcei – primul ostaș roman căzut în luptele de la Rahova.
La primul război mondial, locuitorii localității Segarcea și-au adus o contribuție însemnată, dând numeroase jertfe pe câmpul de lupta. Drept dovada a acestui fapt sta Monumentul Eroilor ridicat în cinstea celor și-au dat viata în perioada 1916-1919.
În timpul celui de-al doilea război mondial dintre anii 1939-1945, la Segarcea a fost concentrata Divizia a XIV-a Infanterie-Instrucție, care în noaptea de 25-26 august 1944 a dus acțiuni energice pentru oprirea și dezarmarea ostașilor germani, luând prizonieri un număr de 42 ofițeri și ostași germani.
După noua împărțire administrativă a României din 1968, ca urmare a dezvoltării sale anterioare, localitatea Segarcea capătă statutul de oraș. După aceasta data, Segarcea devine un puternic centru industrial, comercial, civic, cultural și important centru de tranziție rutiera.